„Doamnelor, domnilor, vrednic tineret al țării noastre, îngăduiți și unui bătrân cărturar umanist, profesor de istoria și filosofia culturii, să salute ceea ce reprezentați și apărați aici, cu câteva gânduri, născute de fiorul nevoii de adevăr a profesiunii mele de credință.
Număr comunismul printre marile nefericiri care au bântuit și continuă să bîntuie societatea omenească. Aparent, invocă știința socială, ideologie, metodă, disciplină, dialectică, legitate, construcție sistematică, victorie a minții gânditoare. Realitatea, însă, este alta, Comunismul, știm, s-a dovedit aberație și paranoie a voinței de putere. Gata, în acest sens, să calce totul în picioare, să strivească individualitatea umană, să instituie spirit de turmă, să înabușe simțul critic, să confiște totul, de la libertatea cetățenească pînă la intimitatea personală.
Zeci și zeci de ani în șir, prin amăgiri propagandistice, prin închisori si interdicții, prin rețele întregi de intrigi savante, din păcate și prin concesii ale unor popoare mari, datoare totuși să asigure paza morală a umanitații, comunismul s-a întins, și-a făcut prozeliți, a pus stăpânire pe viața unor națiuni, s-a proclamat imperiu.
Istoria, însă, își are implacabil valorile și imanențele ei. Când logica oamenilor refuză să mai funcționeze, intră în joc logica lucrurilor. Popoarele captive, înțelegînd că paharul s-a umplut, au început să se miște. Se părea că noi, în aparentă resemnare, mulțumindu-ne ce ceea ce regimul consimțea să ne miluiască, întârziam încă. Unii sceptici, unii cinici, unii vânzători de paradoxuri, chiar puseseră în circulație o sintagmă: mămăliga nu explodează. Ei bine, mămăliga totuși a explodat. Și nu fiecum, ci splendid. Nu ascultând de vreo manevră ori de vreun scenariu premeditat, ci dând curs unui instinct vital al comunitații noastre naturale, facând să vorbească virtuți existente de totdeauna, în celula nervoasă românească. Pe alte meridiane din lume, unde de asemenea au loc ieșiri din comunism, s-au căutat și se caută soluții de compromis: remanieri, comunism cu față umană, tranziții, convertiri înspre social democrație ș.a. Noi, însă, am înțeles mai adânc, am privit mai departe, am străbătut mai în esență. Am strigat, cu putere istorică și ca sub o inspirație divină, un non possumus. Da, acest cancer, comunismul, făcut să întrețină frica și să omoare dragostea dintre oameni, trebuie să dispară pentru totdeauna de pe fața pământului!
Doamne, ajută-mi să nu idealizez peste firea lucrurilor, dar nici să nu mă împiedice să cred că strigătul din 16 decembrie de la Timișoara și urmarea din 21 decembrie de la București sunt acte ce includ în ele sub semne de vocație și jertfă, românească, adevăruri morale și izbucniri de libertate, așteptate de lumea întreagă.
Este prea mare evenimentul pe care îl trăim, prea unic, prea încărcat de porunci ale conștiinței drepte, pentru a ne închipui că l-am putea stăpâni prin tranzacții, prin jumătăți de adevăruri, prin vorbe dulci sau amenințări, prin jocuri și manevre de circumstanță. Nu, categoric nu! Avem datoria să coborâm cu răspundere în noi înșine; să ne întrebăm; să ne reculegem; să recunoaștem ceea ce este de recunoscut; într-un cuvânt, să ne impunem moralmente o carantină a transformării noastre întru adevăr și dreptate. Această carantină nu înseamnă izgonire, negație, marginalizare, intoleranță, scoatere din cetate. Dimpotrivă! Înseamnă intrare în ordine, înscriere superioară în valorile societății; condiții pentru ca semenii noștri să ajungă a ne respecta și a ne iubi, nu a ne detesta.
Închei, adresându-mă tinerilor și tinerelor de față. Un dascăl bătrân vă mulțumește și vă încredințează că aceste ceasuri, în Piața Universității, sunt ceasuri ce se înscriu în eternitatea românească”.
Sursa: „Liberalul”, 5-12 iunie 1990, p. 4.
[Cosmin Hedeșiu]