„Încep să cred că statul și-a pierdut încrederea în organele de poliție. Sau cineva, de undeva, are interesul să discrediteze și să minimalizeze importanța Poliției, la noi în țară. Nu pretind că Poliția nu este pregătită pentru a acționa într-un stat democrat, cu toate că este recunoscută duritatea subofițerilor și a ofițerilor în intervențiile lor. Alții susțin că numărul cadrelor active este atât de mic, încât nu are cine să intervină în situații critice, cu toate că atunci când cineva, undeva, a dat alarma, Poliția a demonstrat și număr și putere. Și încă ce putere!
Nu-mi pot explica neîncrederea statului. În zilele «Terorii cărbunarilor» aproape toți gradații, de la sergenții de stradă și până la impetuoșii generali, au fost transformați în «asistenți din partea publicului». La Ministerul de Interne, armata păzea exteriorul, iar în interior, marii diriguitori și executori au fost minerii, în timp ce polițiștii dădeau o mână de ajutor: un sfat, un șut, un baston…
La Secția 1 Poliție, unde a avut neplăcerea să stea arestat câteva zile și domnul Alexandru Teodor Cezar, student la Aeronave în anul III, stăpânii de drept erau, din nou, minerii, acești apărători de nădejde ai statului și ai domnului Ion Iliescu, care «ne-a dat de toate, l-am votat și acum trebuie să-l apărăm!» – susține E. Din Uricani. Mentorii arestului erau, firește, tot cărbunarii, cu sau fără lămpașe. Cineva, de undeva, a avut grijă de vajnicii apărători ai democrației originale și le-a adus pachete «STAS» cu alimente din import, care conțineau cașcaval, biscuiți și altele. Mărinimoși cum i-au învățat mamele lor, au oferit mâncare arestaților. La sfârșitul mesei, și-au aprins țigări – numai import vest – luate (ca să nu spun furate!) din clădirile devastate. După siestă, cu forțe proaspete, îi băteau – a câta oară? – pe amărâții deja desfigurați, până oboseau. Se așezau pe unde apucau, aprindeau o nouă țigară «lungă» și povesteau între ei, despre faptele de «eroism» săvârșite pe stradă sau în clădiri.
Fiecare și-a făcut o frumoasă colecție de bijuterii – cercei, brățări, inele, lănțișoare cu sau fără cruciulițe, broșe, ceasuri – luate (ca să nu spun furate!) de la oameni arestați sau nearestați. Cei care se opuneau erau repede «convinși» cu lovituri de bâtă și șuturi în burtă sau testicole. Iată niște «eroi» adevărați! Unul dintre ei era foarte mândru de o cruce «Sfântu Gheorghe» din argint masiv, pe care a luat-o de la un bătrân «în schimbul» unei bâte în cap.
După aceea, și-au amintit cu multă plăcere de aparatura tehnică «aia faină» pe care au luat-o (ca să nu spun furată!) din clădirile devastate. Au încărcat-o cu multă grijă – așa a fost ordinul (?!) – în camioane și au transportat-o la unele sedii FSN și la – atenție! – CPUN (?).
La un moment dat «salvatorii națiunii» se plictiseau. Atunci și-au amintit că «răsculații se drogau». Drept urmare, și-au ales o «femeiușcă pe cinste», în persoana doamnei M.B., asistentă universitară. Au dezbrăcat-o complet și au pipăit-o peste tot în speranța că vor găsi urmele unei injecții. Rânjeau ca animalele! Arestații au întors fețele însângerate, din respect pentru o femeie.
Un subofițer de poliție «timid» vine și citește câteva nume de pe o listă. Urmau să fie eliberați. Printre ei se aflau și doamna M.B. și domnul Alexandru Teodor Cezar. Ce s-a întâmplat cu ceilalți? Au ajuns la «Măgurele»?
Dodi DOBREˮ.
Sursa: „Viitorul”, 27 iunie 1990, p. 2.
[Vlad Mihăilă]