În anii comunismului, mai ales în timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, instituțiile culturale au fost sub un control strict care le-a subminat menirea. În anii 1980, controlul s-a întețit, deciziile care afectau planul cultural erau din ce în ce mai puțin bazate pe nevoile lor pentru a satisface nevoile culturale ale societății, conducând la situații de tristă amintire. Nici chiar Academia Română, constrânsă să primească în rândurile sale chiar pe dictatori (Elena în anul 1974, Nicolae în 1985), nu a putut scăpa de ingerințele politicului. La 26 decembrie 1989, puțin timp de la victoria Revoluției, cei doi „academicieni” au fost deposedați de titlurile lor.
Din anul 1990, instituțiile de cultură au intrat într-un lung proces de democratizare, de reașezare a valorilor științei și culturii ca elemente primordiale pentru îndeplinirea nevoilor reale ale societății românești, aflată pe toate planurile în refacere.
Ilustrativ pentru situația dinainte de 1989 și imediat în anul 1990 de la Academia Română, este următorul interviu cu academicianul, de profesie medic, Ștefan Milcu.
„Interviu cu domnul academician Ștefan Milcu
– Domnule profesor, atât la dumneavoastră acasă, unde în cele două ore și jumătate în care am stat de vorbă, telefonul a sunat de nenumărate ori, cât și aici, la sediul din Calea Victoriei al celei mai înalte instituții de știință și cultură a țării, v-am auzit pronunțând în mai multe rânduri expresia: reconstrucția Academiei Române.
– Da, deoarece este vorba de o adevărată operă de reconstrucție, de renaștere. Fără a apela prea mult la date istorice, amintesc că înființată la 1866, ca instituție cu caracter autonom, Academia Română a reunit de-a lungul timpului savanți și oameni de cultură de mare valoare, care au contribuit esențial la propășirea României. Acest statut a fost păstrat până în 1948 când instituția a devenit Academia R.P.R., iar câțiva ani mai târziu Academia R.S.R. M-am împotrivit tot timpul acestor denumiri nu din motive formale, ci principiale, considerând că Academia nu trebuie să aparțină unui regom, ci poporului. Chiar și atunci când am fost jignit și umilit am continuat să lucrez cu convingerea că fac acest lucru nu pentru regim, ci pentru poporul nostru, păstrându-mi astfel optimismul și forța constructivă.
– Cum s-a ajuns la situația ce ne determină să vorbim acum, după victoria Revoluției, despre necesitatea renașterii Academiei Române?
– S-a ajuns prin două etape cu aspecte contradictorii. Prima, în care cu toate implicațiile negative generate de dogmatism, ideologizare și presiunile privind eliminarea unor oameni valoroși, s-a înregistrat, totuși, un reviriment prin consolidarea a numeroase institute în diferite domenii ale științei și culturii, dezvoltarea muncii de cercetare. A doua etapă, cu debutul în perioada anilor ’70, este marcată printr-un proces continuu de degradare și decădere a structurilor și funcțiilor organizatorice ale Academiei, de pierdere a independenței sale de acțiune. Rând pe rând, institutele au fost date în subordinea unor academii pe ramuri sau a unor departamente. Mulți ani în șir nu s-au mai ales membri noi, cu excepția unor membri de onoare și a celor două persoane malefice care, de fapt, au fost impuse dictatorial, prezența lor în acest for fiind anulată imediat după victoria Revoluției, punându-se astfel capăt rușinii ce a pătat istoria Academiei noastre. Stoparea alegerii de noi membri a dus la reducerea efectivului la o treime, la atingerea unei vârste medii de circa 70 de ani, lipsindu-ne tot mai mult tinerii, încât, pe bună dreptate, circula expresia «Academia moare de moarte naturală». Acest proces a fost însoțit de o deposedare a Academiei și a membrilor săi de toate drepturile acordate prin legea de înființare: indemnizații (cu toate că pensiile unor academicieni erau extrem de modeste), accesul la case de odihnă, posibilitatea de a cumpăra… trei cărți pe an din străinătate, rămânând doar dreptul de a călători gratuit, dar numai cu… trenul personal. O cenzură cumplită, instaurată de odiosul cabinet nr. 2 [V.M.: Elena Ceaușescu], bloca toate acțiunile: până și manifestările din Aulă trebuiau aprobate, tot așa după cum nu putea fi comemorați, fără avize speciale, nici marii noștri înaintași.
– Cu prestigiul dumneavoastră de personalitate a științei românești, de membru al multor academii și renumite societăți științifice din lumea întreagă, ce întreprindeți acum, în calitate de președinte al comitetului provizoriu al Frontului Salvării Naționale al Academiei Române?
– Mai întâi aș vrea să menționeze că printre primele acte normative de după Revoluția care a zdrobit dictatura ceaușistă se află și acela privind funcționarea Academiei Române, care pornește de la necesitățile organizării pe baze noi a întregii activități științifice și culturale a țării, ale reunirii celor mai de seamă forțe creatoare ale națiunii pentru servirea intereselor poporului și propășirea patriei, precum și în vederea renașterii celei mai înalte instituții de știință și cultură a țării.
Avem enorm de mult de făcut. În momentul de față elaborăm propuneri cu caracter urgent pentru reorganizarea Academiei pe noi structuri democratice autonome, pentru primirea de noi membri, pentru readucerea «la matcă» a unor institute și dezvoltarea activității lor, pentru buna funcționare a bibliotecii și a editurii. Suntem preocupați ca Academia să reunească personalități de o deosebită valoare ale științei, tehnicii, învățământului, culturii și artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a națiunii. În scurt timp vor avea loc în instituția noastră alegeri generale, în urma cărora noua conducere a Academiei Române va avea îndatorirea să-și întemeieze întreaga activitate pe principiul promovării și dezvoltării adevăratelor valori, urmând să contribuie la așezarea pe baze noi, democratice a științei și culturii românești, la puternica afirmare a acestora pe plan național și internațional.
– Punând în evidență fericita coincidență istorică a întemeierii Academiei Române în chiar anul debutului literar al lui Eminescu, vă dorim succes în promovarea spiritualității românești.
– Considerăm că datoria noastră este să punem umărul pentru a ieși la lumină, să servim, nu să profităm, să refacem tot ce s-a distrus și mai ales să clădim din nou, să propulsăm pe cele mai înalte trepte puterea creatoare a României.
Gh. Atanasiu”.
Sursa: „Adevărul”, 17 ianuarie 1990, p. 1, 2.