Ana Blandiana – „Am fost împreună în Piaţa Universităţii”. Amintiri din Piaţa Universităţii

Ana Blandiana a devenit prin poezie întâi și întâi un erou civic. Se întâmpla pe vremea comunismului și poeziile sale apărute în presa vremii au devenit o dată cu apariția lor un simbol al rezistenței. Ana Blandiana, se poate spune, s-a zămislit prin vers și, tot prin vers, a devenit unul dintre dizidenții celei mai negre perioade din istoria României. Participarea sa la fenomenul Piața Universității era una firească. Cine ar fi văzut Piața Universității fără Ana Blandiana? Dovadă sunt textele sale oferite spre publicare. Primele rânduri sunt elocvente. I se oferă și astăzi flori pe stradă în numele “luptei comune” în Piața Universității 1990.

„Unul dintre lucrurile curioase şi plăcute care mi se întâmplă de ani de zile este faptul că, destul de adesea, ţigăncile îmi oferă flori, refuzând să primească bani. Prima oară, oarecum intimidată, am răspuns în glumă:

– Nu primesc flori decât de la bărbaţi.

Dar florăreasa mi-a replicat fără să zâmbească:

– Doar nu crezi că ţi le dau că eşti femeie?

– De ce atunci? am întrebat eu aiurită.

– Nu-ţi aminteşti?, s-a aplecat ea mirată şi oarecum conspirativ spre mine: Am fost împreună în Piaţa Universităţii.

Ceea ce era adevărat. În Piaţa Universităţii erau intelectuali (chiar elita intelectualilor: cu greu s-ar fi putut găsi un alt perimetru în care să poţi număra atâtea celebrităţi pe metrul pătrat), dar şi ţigani. Am observat asta destul de curând şi nici măcar nu m-am mirat prea tare, pentru că cele două categorii sociale aflate, cel puţin cultural, la antipozii societăţii se asemănau prin importanţa pe care libertatea în sine, desprinsă de diversele ei avantaje sau dezavantaje, o avea pentru ei. Se mai asemănau şi prin lipsa de prejudecăţi şi prin plăcerea de a nu respecta regulile impuse de societate. Pe de altă parte, în timp ce ţiganii erau flataţi de felul egalitar şi fratern în care erau priviţi de intelectuali, intelectualii erau flataţi de iluzia că ţiganii le împărtăşeau ideile. Tot ce spun era valabil mai ales pentru perioada de până la alegeri, pentru că după 20 mai, în deprimarea tot mai neagră care coborâse ca un nor greu peste piaţă, când accentul se mutase dinspre cântecele şi scandările de sub balcon spre spaţiul dintre viaţă şi moarte al corturilor greviştilor foamei, sentimentul libertăţii fusese înlocuit de cel al disperării şi nu mai era nimic distractiv. Mai mult, atunci când printre mijloacele inventate pentru compromiterea adunării a apărut pe latura dinspre Spitalul Colţea un şir de grătare care inventau o frontieră promiscuă de fum usturoiat în imediata apropiere a celor ce erau de săptămâni în greva foamei, printre cei ce aţâţau cărbunii şi întorceau demonstrativ micii au fost recunoscuţi unii dintre oacheşii locuitori ai pieţei, ceea ce putea sugera că fuseseră infiltraţi de la început. Şi totuşi, florile pe care mi le dau încă florăresele după mai bine de zece ani de atunci dovedeşte că în acel amestec de marginali de la extremităţile societăţii – de deasupra şi de dedesubtul ei – era ceva autentic.

De altfel, pentru că am ajuns să vorbesc despre Piaţa Universităţii – şi pentru că, în mod evident, aceste pagini nu îşi propun să analizeze complexul şi adesea contradictoriul fenomen cu acest nume şi care îşi aşteaptă încă istoricii şi psihologii să-l analizeze şi să-l explice – aş vrea să notez o singură idee de natură să definească, mai curând psihologic decât politic, ceea ce am trăit atunci. Am adoptat-o la început cu îndoială şi în cele din urmă cu emoţie, auzind-o formulată într-un fel sau altul de mulţi dintre locuitorii acelei istorii de 52 de zile. Era de fiecare dată răspunsul care încerca să mă consoleze după evoluţia îndoielnică a unora dintre liderii balconului, o evoluţie atât de şocantă, încât mă făcea să mă întreb dacă avuseseră slăbiciunea să se schimbe sub imensa presiune care s-a exercitat asupra lor sau, dimpotrivă, fiind de fapt cei care se vedeau acum, avuseseră forţa malefică să intre într-un rol, de la înălţimea căruia putuseră manipula personalităţi şi mulţimi copilărite de entuziasm.

„Nu – îmi răspund prietenii mei care nu făceau parte dintre cei ce vorbiseră din balcon, ci dintre cei ce formaseră corul fericit al mulţimii –, tot ce spui presupune că Piaţa Universităţii a fost ceea ce se petrecea în balcon, suma discursurilor, uneori cutremurătoare, alteori ridicole, care s-au ţinut de acolo. Ceea ce nu numai că nu este adevărat, dar este o imensă eroare“. Şi aveau dreptate: Piaţa Universităţii a fost un spaţiu al exorcizării, al lustrării (în sensul roman al termenului), un loc şi un timp în care fiecare ins din mulţimea care revenea seară de seară învăţa ce înseamnă a avea curaj şi ce înseamnă a fi solidar, noţiuni la care visaseră decenii fără să aibă forţa interioară de a le exersa. Oameni care, decenii la rând, fuseseră umiliţi de propria lor neputinţă de a fi ei înşişi învăţau acum să spună ceea ce cred. Învăţau să extragă şi să-şi arate unii altora cu uimire sâmburele de lumină ascuns adânc în fiecare din ei, despre care nu fuseseră siguri că mai există, că nu se stinsese înăbuşit sub nesfârşitele precauţii şi camuflări. A fost o şcoală a eliberării, nu a libertăţii, pentru că „zona liberă de comunism“ era de fapt o închisoare înconjurată de ură, dar o închisoare pentru care ei optaseră, ei şi-o construiseră şi pe care ei şi-o asumaseră, mărturisind-o. Ceea ce se întâmpla acolo jos, în oameni şi între oameni, nu avea mai mare legătură cu personajele care se perindau în balcon decât are în biserică oficierea misterului şi rugăciunii credincioşilor cu biografia preotului. Cu siguranţă, unele dintre acele personaje erau manipulate, manipulau şi încercau să folosească într-un fel sau altul situaţia. Nu exclud nici chiar posibilitatea ca totul să fi fost inventat din punctul de pornire, spre compromiterea şi uzurparea ideilor de care nu se putea scăpa altfel. Este sigur însă că – indiferent care i-ar fi fost scopul programat – fenomenul a scăpat de sub control, iar represiunea n-a făcut decât să-l purifice şi să-l mitizeze. După cum este sigur că fericirea eliberării şi a solidarităţii trăite acolo nu a fost programată de nimeni şi i-a marcat pentru totdeauna pe cei ce au cunoscut-o, aşa cum hagiii povestesc tot restul vieţii răspândirea luminii de Înviere de la Ierusalim.

Despre începutul Pieţei Universităţii am aflat de la televizor, în timp ce eram, spre sfârşitul lui aprilie ’90, la salonul de carte de la Geneva. Din interesul Europei, aproape pasional, pentru tot ce se întâmpla în România în decembrie ’89 mai rămăsese încă destul de mult, din moment ce în faţa televizoarelor răspândite prin imensa clădire a târgului erau strânse grupuri de oameni care urmăreau cu emoţie ceea ce se întâmpla la Bucureşti: o imensă manifestaţie non-stop, zeci sau poate sute de mii de persoane care, strigând „Jos comunismul“, nu părăseau nici ziua, nici noaptea locul sacru în care se murise în 21 decembrie. Pe diverse canale, vocile crainicilor atingeau accente patetice. Se vedeau figuri transfigurate de intelectuali cuprinşi de o solidaritate pe care n-o cunoşteam şi se auzea în româneşte scandându-se „Singura soluţie/Înc-o revoluţie“. Am telefonat imediat la Bucureşti sorei mele, care – cu o pasiune debordantă, într-un contrast uimitor cu tonusul ei în general echilibrat şi mai curând scăzut – ne-a relatat începutul mişcării, ecusoanele purtate de toată lumea cu insulta golan ridicată la rangul de decoraţie, atmosfera de intensă exorcizare a răului trăită împreună, fericirea născută din descoperirea solidarităţii şi alte detalii exaltante care ne-au făcut să începem să plângem de mândrie. Ne-am întors acasă cât am putut mai repede şi de la aeroport ne-am dus direct în Piaţa Universităţii, mai precis până undeva prin dreptul Străzii Regale, de unde începea „zona liberă de comunism“, şi unde nici troleibuzele, nici alt fel de maşini nu puteau pătrunde. Ne-am lăsat bagajele într-un gang, fără măcar să ne punem problema că ar fi putut dispărea, şi am înaintat din ce în ce mai emoţionaţi în mulţimea formată din nenumăraţi cunoscuţi care ne salutau cu bucurie şi cărora le răspundeam cu anume timiditate, încercând să intrăm în atmosfera în care ei trăiau, evident fericiţi, de ore sau chiar de zile întregi. Se cânta, se scanda, se îngenunchea, se clincheteau chei, totul se petrecea ca într-un ritual cu reguli ştiute de toată lumea, pe care noi ne grăbeam să le învăţăm, pentru că nu doream decât să ne molipsim cât mai repede de lumina care-i îngloba într-o aură ce voiam să ne cuprindă şi pe noi. Era un entuziasm molipsitor care aproape ne îmbăta, în timp ce eram îmbrăţişaţi de prieteni şi de necunoscuţi cu o bucurie egală, pe care încercam să ne-o însuşim.

Aceasta era starea noastră de spirit când am auzit anunţându-se de la balcon că mă aflu în mulţime şi că sunt invitată să urc şi să vorbesc. Nu-mi amintesc să mai fi încercat vreodată o emoţie de o asemenea violenţă. Nici înaintea conferinţelor, în alte limbi decât a mea, ţinute în aulele unor celebre universităţi, nici înaintea intervenţiilor în congresele PEN sau în reuniunile academiilor internaţionale de poezie, nici înaintea dezbaterilor violent polemice care mă opuneau unor redutabili şi celebri preopinenţi pe teme legate de schimbul de obsesii între Est şi Vest, de necesitatea convertibilităţii suferinţei şi de prelucrarea trecutului comunist pentru depăşirea postcomunismului, absolut niciodată nu am simţit o emoţie atât de intensă ca în acea clipă în care, în timp ce mulţimea începuse să scandeze „te iubim, te iubim“, cei din jurul meu se dădeau la o parte lăsând să se formeze o îngustă cărare pe care nu-mi rămânea decât să înaintez.

Am fost toată viaţa şi mai sunt şi acum o pasionată cititoare de basme şi nu rareori mi se întâmplă în situaţii limită să sper că aş putea fi salvată printr-una dintre soluţiile tradiţionale în ele. Ţin minte că atunci – în timp ce înaintam pe cărarea tăiată în mulţime, simţindu-mi capul gol de orice gânduri – m-am întrebat ce-ar fi să dispar pur şi simplu atinsă de vărguţa fermecată a unei puteri miraculoase căreia ar fi putut să-i fie milă de mine. Dar nu îi era milă nimănui, toţi îmi zâmbeau cu prietenie şi bucuroşi. Am ajuns la una dintre intrările Universităţii de unde mai mulţi studenţi m-au preluat urcându-mă pe scări întunecoase şi întortocheate şi introducându-mă într-o sală destul de mare, dar mică faţă de aglomerarea de oameni înghesuiţi în semiîntunericul ei luminat doar de razele indirecte ale reflectoarelor fixate asupra balconului, care se deschidea pe un colţ al încăperii. Am dat la întâmplare mâna cu câteva zeci de persoane, ale căror feţe nu reuşeam să le disting prea bine şi ale căror nume, cunoscute sau necunoscute, erau prea multe ca să le reţin, în timp ce eram împinsă spre balcon şi îmi auzeam numele anunţat tunător şi eram lăsată singură cu microfonul în mână, înainte de a avea cea mai mică propoziţie formată în minte. Din fericire, nu puteam începe să vorbesc pentru că se scanda „Jos comunismul“, se clincheteau cheile, se cânta „Noi de-aicea nu plecăm“, un întreg ritual, asemenea unei respiraţii colective care ţinea locul corului antic între tiradele actorilor. Nu-mi mai amintesc ce am spus, îmi amintesc doar că eram întreruptă de aplauze, care-mi dădeau timp pentru a gândi continuarea, şi îmi mai amintesc că odată, când am văzut la GDS înregistrarea video a acelui discurs (înregistrare de care nu-mi dădusem seama atunci), am fost uluită de rotunjimea frazelor şi de legătura dintre ele, dar mai ales de figura mea absolut transfigurată de o bucurie dramatică pe care nu mi-o ştiam din nici o fotografie sau oglindă. În orice caz, dacă m-ar întreba cineva cum aş vrea să fi arătat toată viaţa aş răspunde: aşa cum am arătat în balconul din Piaţa Universităţii. Dar astea sunt gânduri şi impresii de după. Ceea ce ţin minte din acele minute pe care le-am petrecut atunci în balcon este mirarea fericită până la lacrimi care mă cuprindea când, în timpul scandărilor, puteam să privesc mulţimea ale cărei margini nu le vedeam şi care mă umplea de o mândrie nemaitrăită, făcându-mă să înţeleg că nu există mândrie mai mare decât aceea de a fi mândru de ceilalţi.

După ce am părăsit balconul, am traversat, orbită încă de reflectoare, camera întunecoasă la fel de aglomerată şi am coborât pipăind cu pasul nesfârşitele scări până în holul Filologiei, de unde am ieşit în stradă, adică în mulţimea care m-a cuprins ca o singură fiinţă şi în care m-am simţit integrată definitiv.

Una dintre trăsăturile firii mele care mi-a provocat cele mai multe neajunsuri de-a lungul vieţii a fost o anumită incapacitate nu numai de a jigni pe cineva, ci şi de a suporta ideea că cineva s-ar putea simţi jignit de mine. La asta se adăuga un fel de bună creştere în exces care mă împiedica să spun cuiva că nu are dreptate, pentru a nu se înţelege astfel că minte şi multe alte situaţii de acest fel în care îmi era infinit mai simplu să las să treacă de la mine decât să suport în jurul meu oameni supăraţi. Prima întâmplare din acest registru pe care o ţin minte datează din prima copilărie când, timp de ani de zile, am fost terorizată de o fetiţă din vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, dar foarte mică de statură, pitică aproape, care – de câte ori nu făceam ceea ce voia ea – începea să plângă şi să-mi spună că asta e numai pentru că ea nu e înaltă ca mine şi mi-e ruşine să mă vadă lumea cu ea. Cedam imediat, făceam lucruri care nu-mi plăceau şi cu care nu eram de acord, îi făceam lecţiile, spuneam minciuni ca s-o apăr, mă simţeam umilită şi dominată într-un fel care mă rănea, din moment ce îl ţin minte şi acum, dar nu aveam puterea să mă revolt împotriva felului malefic în care îşi folosea defectele ca pe nişte arme, în timp ce eu deveneam victima propriilor mele calităţi. Nu numai trauma, ci şi încărcătura simbolică a acelei situaţii absurde au făcut să n-o uit şi să mi-o amintesc în numeroase rânduri mai târziu. Cu timpul, această trăsătură a fost amplificată de confuzia pe care o crea aglomeraţia care se producea în jurul meu şi de dubla culpabilitate căreia îi cădeam în mod absurd pradă: mă simţeam vinovată şi faţă de cei cărora nu puteam să le răspund pe măsura ofertelor lor de simpatie, şi faţă de cei cărora astfel de oferte nu li se făceau. De-a lungul întregii vieţi aveam să mă simt profund obosită nu numai de fatalitatea de a mă afla în centrul atenţiei, ci şi de bănuiala tristeţii – atât de adesea transformate în antipatie şi ură – a celor care ar fi vrut să fie în locul care pe mine mă obosea.

Am povestit toate aceste succesive introduceri pentru a crea un cât mai explicativ fundal întâmplării pe care vreau s-o relatez. Când, în toamna aceluiaşi teribil an 1990, a luat fiinţă Alianţa Civică, fiind percepută din prima clipă ca o organizare a ideilor Pieţei Universităţii, Emil Constantinescu, prorector al Universităţii şi unul dintre cei mai activi membri ai noii mişcări care umplea pagina întâi a ziarelor, a declarat în numeroase rânduri, atât în public, cât şi în cercuri restrânse, fiind de multe ori eu însămi de faţă, că ne-am cunoscut în balconul din Piaţa Universităţii. Personal nu îmi aminteam, dar niciodată nu mi-am pus problema să-l contrazic, pe de o parte, pentru că ar fi însemnat să-l jignesc, pe de altă parte, nu era deloc exclus să fi fost una dintre nenumăratele persoane cu care dădusem mâna în acea anticameră a balconului pe care o traversasem ameţită de emoţie şi în plus nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de onestitatea amintirii sale. E adevărat că, pe măsură ce lucrurile au alunecat, în ceea ce-l priveşte, dinspre civism spre politică şi chiar politicianism, iar în ceea ce mă priveşte spre o tot mai accentuată spaimă de a nu mă lăsa manipulată, revenirea acestei amintiri a început să mă jeneze datorită transformării unui moment de o intensitate emoţională care mă marcase puternic într-un instrument de propagandă electorală. Şi, deşi mă înrolasem de bunăvoie în acel mecanism electoral, amestecul lucrurilor şi apăsarea pedalei îmi era dezagreabilă şi mă punea pe gânduri. La început nu într-atât încât să pun sub semnul întrebării amintirea care nu era şi a mea. Asta a venit mai târziu, atunci când diverse amănunte – de dinainte sau de după ’90 – din biografia personajului, din ce în ce mai public, deci din ce în ce mai atent studiat sub lupa curiozităţii mediatice, mă puneau pe gânduri. Acreditasem însă de atâta timp şi de atâtea ori veridicitatea acelei amintiri, devenită loc comun, încât ar fi fost ridicol să-mi exprim public îndoielile, cu atât mai mult cu cât neamintirea mea nu reprezenta nici în propriii mei ochi un argument. Şi totuşi, a venit un moment peste care nici buna mea creştere, nici îndoielile legate de propria mea memorie nu mă mai pot obliga să las lucrurile să treacă de la mine. În masivul triptic autobiografic, se povesteşte din nou cum am făcut cunoştinţă în încăperea din spatele balconului Universităţii, doar că de data aceasta amintirea este detaliată de un schimb de replici despre securiştii care s-ar fi aflat chiar acolo, o adevărată conversaţie transcrisă cu linioare de dialog ca replicile unei piese de teatru, care nu semăna nici cu felul meu de a vorbi, nici cu ideile mele din acea clipă, o conversaţie despre care nu numai că ştiu cu absolută precizie că nu a avut loc, dar care nici n-ar fi avut cum să se petreacă în acel moment şi în acel loc. Această literatură îndoielnică, adăugată numai Dumnezeu ştie în ce scop unei amintiri oricum nesigure, mă face să scriu, oricât de puţină plăcere mi-ar face, această erată.”

Fragment din volumul „Fals tratat de manipulare”

 

De ce era nevoie de Piața Universității?

„Pentru că încă din ultimele zile ale lunii decembrie 1989 românii se împărțiseră în două categorii care în scurt timp au devenit antagoniste: cei care strigau jos Ceaușescu și cei care strigau jos comunismul. Pentru că primii preluaseră puterea, ceilalți au ocupat simbolic Piața Universității definind-o ca „zonă liberă de comunism” și instituind astfel un fel de sediu anti-putere, de care era nevoie pentru a ne strânge la un loc, a ne descoperi, în ochii noștri în primul rând, dar și a celorlalți. Pentru că dacă cei ce preluaseră puterea fuseseră – pre-organizați și beneficiau de experiența unui secol, român și străin, de comunism, dincoace totul era ca o trezire din somn și totul rămânea de definit.”

Ce credeți că ar trebui să rămână scris în istorie despre Piața Universității? Care sunt primele trei cuvinte care vă vin în minte atunci când vă gândiți la acea perioadă?

„După ce apele tulburi ale comunismului s-au retras, pe plaja istoriei au rămas două feluri de oameni: cei vinovați pentru ceea ce au făcut și cei vinovați pentru ceea ce nu au făcut. În Piața Universității au fost aceștia din urmă. Ceea ce se exorciza în Piața Universității era conștiința și regretul de a nu fi avut curajul să spună nu Răului în mod explicit. Se retrăseseră în profesiile și în familiile lor și supraviețuiseră, de cele mai multe ori nepătați, dar umiliți și ulcerați de neîmpotrivire. Prezența lor în acel loc și timp echivala cu o spovedanie publică care i-a eliberat de tot ce trăiseră până atunci și de tot ce nu mai voiau să trăiască. Acești oameni au făcut din cele 50 de zile și nopți ale Pieței Universității kilometrul 0, nu numai al democrației, cum le plăcea să spună, ci a unei conștiințe civice fără de care democrația nu putea fi decât o vorbă goală de conținut. Conștiința civică românească care s-a născut în Piața Universității a stat la baza tuturor mișcărilor împotriva derapajelor puterii din ultimul sfert de secol și a fost principalul mijloc de apărare a statului de drept amenințat mereu de reziduurile postcomuniste. În acest sens, Piața Universității funcționează până azi ca un generator de speranță.

Cele trei cuvinte sunt: exorcizare, eliberare, speranță iar sloganul cel mai peren pe care l-am scris atunci a fost „Solidaritatea este superlativul libertății”.

Vedeți întregul interviu cu Ana Blandiana, realizat de Eugen Istodor, lector la Facultatea de Litere, Universitatea din București.