„În Piață, eram stăpânii lumii” – Ioana Popescu, cercetător Muzeul Țăranului Român, participantă a fenomenului „Piața Universității”, coautoare a cărții de mărturii orale „Piața Universității”

Ioana Popescu în 1989 nu mai avea decât un gând: pensia. Deși era tănără încă avea sentimentul că lumea s-a încheiat. Doar că n-a fost să fie. Întâi, Revoluția, trăită într-un amestec de curaj și lașitate. Apoi, fantasticul proiect Muzeul Țăranului Român, chemată de Horia Bernea și Irina Nicolau. Și, Piața. Piața Universității. Incredibilul loc și neasemuitul moment din viață în care s-a simțit stăpâna lumii.

O puteți vedea povestind. O parte din dialog este reprodus mai jos.

În capul meu în 1990 era o mare varză. Aveam în spate o viață bine așezată de cercetător la Institutul de etnologie și folclor, eram un om care se ținea deoparte de orice ierarhie. Aveam un dosar prost și nu vroiam să fac valuri, avusesem șansa să întâlnesc oameni foarte mișto la acest institut. Aveam copii, soț. Singura bucurie și singura mișcare pe care o simțeam de făcut atunci era să aștept pensia. Dar a venit năvală peste noi povestea din decembrie. A fost ceva minunat! Au fost gesturi de curaj și un continuu sentiment de lașitate. Am ieșit în stradă din primul moment. Vedeam entuziasmul tinerilor și stânjeneala bătrânilor. Tinerii, tinerii strigau împotriva lui Ceaușescu, vroiau libertate. Bătrânii păreau stingheri, ștergeau zidurile. Acum înțeleg că ei mai aveau puțin de trăit și vroiau să trăiască în pace. Vroiau să își termine viața cu bine.

Imediat după revoluție nu am stat cuminte deloc. Irina a spus că trebuie să facem o a doua „baricadă”, muzeul. Muzeul Țăranului Român. Mi s-a părut o nebunie. Eu știam că muzeul este ceva greu, insipid. Așa l-am cunoscut pe Horia Bernea și mi-am dat seama că viața mea se va schimba. A început Piața Universității. Erau două Revoluții. În același timp, muzeul și Piața. Irina era cu obsesia ei, mărturia, istoria orală. Ea este cea care a inițiat un întreg curent de mărturii orale. Irina a ratat șansa de a veni în Piața Universității. A hotărât ca ea să stea acasă și să consemneze mărturii despre Piață.  Și în vremea aceea erau instrumente ultra primitive de  înregistrare. Ne lua la telefon sau veneam la ea acasă. Începea să ne întrebe, ne trăgea de limbă, ne smulgea informații. Ea stătea acasă și noi răspundeam. Ea avea o vedere panoramică asupra Pieței. Mapping făcea, în termenii de astăzi. Noi, eu cu prietenii mei, ne întâlneam într-un anume loc. Speranța Rădulescu era la corturi, unde era greul vieții. Acolo eu aveam niște rezerve să stau. Stăteam pe partea dreaptă, lângă un stâlp, aproape de balcon, vedeam tot, auzeam tot, eram în dreptul Arhitecturii. Eram într-o lume mai liniștită, pentru că aveam o obsesie: marginile sunt periculoase, ne așteptam la incitări, ne așteptam la cârtițe, care să intre și să creeze conflicte. Eram mai retrasă. Plus că era plăcerea de a vedea pe peretele Universității de Arhitectură graffiti, desene, filme, era un spectacol acolo. Irina având prieteni așezați în diverse locuri ale pieței, avea diverse experiențe, vorbea cu grupuri compuse diferit, plus că nota tot ce spunea TVR-ul despre Piață. Avea toate perspectivele. „Piața”, cartea așa s-a scris. Piața devenise viața noastră. Abia așteptam să plecăm acolo, de la serviciu. Luam luăm copiii și veneam în piață, luam familia și mergeam acolo, era programul zilnic. Acolo ascultam, cântam, plângeam de multe ori de emoție. Și aveam un permanent sentiment de solidaritate umană. Solidaritatea nu știu cât de reală era, dar sentimentul nostru era de solidaritate. Nu era hai să mergem să culegem cartofi. Acum era realmente sentimentul că nu suntem singuri, că gândim la fel. Nu ne dădeam seama că eram o celulă minusculă. Mi se părea că am cucerit lumea, că eram toți, toți care importă pe lumea asta. Experimentam mulțimea prima oară, dar nu mulțimea haotică, dezordonată, ci o mulțime care era lumea mea. Era felul în care știam eu că este lumea. Era o mulțime plină de ironii, politicoasă. Noi spuneam jos și jos și între noi eram foarte respectuoși. Eram lângă Balcon și ni se anunța că presa franceză laudă România, că nu știu ce ambasador era de partea noastră. Bucureștiul era susținut de lumea întreagă. Era un sentiment de stăpâni ai lumii. Eram stăpânii lumii.

Vedeți întregul interviu cu Ioana Popescu,  realizat de Eugen Istodor, lector la Facultatea de Litere, Universitatea din București.