Lazăr Vlăsceanu: La 30 de ani de la Piața Universității, în care am trăit extazul libertății, credința că totul se va schimba în bine, politicile educaționale defectuoase au făcut din România un producător de culegători de fructe și semințe

 

În interviul de față, veți vedea cum mișcarea Pieței Universității din 1990 a stârnit o amplă revizuire a felului de a fi al unui om, al unui sociolog, al unui profesor. Lucru rar. Omul, sociologul și profesorul erau separați înainte de Revoluție 1989 și Piața Universității 1990. Trăiau neîmpăcați, „mulțumiți” schizoid în numele vegetării comuniste. Lazăr Vlăsceanu, ajuns Prorector al Universității din București, după Revoluția din 1989, s-a numit idiot, credea în eternitatea comunismului, și a luat-o de la zero. Lazăr Vlăsceanu a trăit exaltat în Piața Universității. A trăit speranța că rapid, imediat lucrurile se vor schimba în bine în România. Iar sociologul a rămas mereu cu permanenta căutare a motivelor pentru care societățile sunt în continuă schimbare. Nu avem doar mărturia celui care a fost în Piața Universității acum 30 de ani, ci mai ales „comoția” de conștiință prin care Lazăr Vlăsceanu a devenit atent la lumea în care trăiește.  Da, Piața Universității merita trăita. Asta a făcut Piața Universității 1990 dintr-un om, sociolog, profesor.

Lazăr Vlăsceanu a fost Prorector al Universității din București după Revoluția din 1990, mereu profesor la Istorie și Filosofie și Sociologie și asistență Socială. Autor, printre altele, al cercetărilor: Modernitatea românească (Paralela 45, 2014); • Universities and Reflexive Modernity. Insitutional Ambiguities and Unintended Consequences (CEU Press, 2010); • Sociologie şi modernitate. Tranziţii spre modernitatea reflexivă (Polirom, 2007). Specialist în Teorii ale modernităţii, Stratificare socială, Sociologia dezvoltării, Sociologia educaţiei, Sociologia cunoaşterii.
Detalii în CV-ul său academic: https://sas.unibuc.ro/cv-profdr-vlasceanu-lazar

 

AVERTISMENT: Acest text reproduce doar o parte a dialogului purtat cu profesorul Lazăr Vlăsceanu. Pentru a retrăi cu adevărat Piața Universității 1990 urmăriți aici dialogul în întregime VIDEO.

 

Piața Universității. Unde erați acum 30 de ani?

În Piața Universității eram un observator de la distanță. Păstram distanța pentru că ni s-a spus că poate interveni oricând armata, Poliția și eram în alertă. Eram la Rectorat, eram pro-rector, când s-a deschis balconul. Și hotărârea conducerii Universității a fost ca noi să ne menținem la distanță. Să se evite conflictele. Ne era frică, cum am spus, de intervenția armatei, Poliției. Am fost cu toții de acord să nu ne implicăm direct. Imediat însă, o excepție a făcut Emil Constantinescu, dar îi cunoșteam intențiile politice. În al doilea rând, mergeam dimineața, când nu era mare agitație în stradă, intram în Clubul Studenților de la Litere, care era la demisol, și dezbăteam ore în șir situația cu studenții. Seara veneam în Piață, nestând în prima linie. Mă plimbam prin toată piața. Eram copleșit de emoții. Studenții erau în perioada lor de descoperire romantică a unei lumi pe care ei doreau să o conceapă și mai ales s-o construiască. Și așa se explică faimoasele lozinci, privind „zona liberă de comunism”, „kilometrul zero al epocii postcomuniste”, lozincile anticomuniste destul de multe și imaginative, cântecele și cuvântările care se țineau în balcon. Balconul devenise un simbol al libertății. Și eu, ca prorector, trebuia să am grijă cum anume ajungeau ei în balcon. Era un spațiu al Facultății de Geologie acolo, care avea foarte multe exponate rare. Exponatele acelea nu de studenți au fost atinse, ci distruse de către mineri. Erau exponate foarte importante, care aveau și importanță mare științifică, didactică pentru studenții în Geologie și aveam grijă ca totul să decurgă normal. Asta nu era tot. În același timp erau procese care aveau loc în facultăți. Într un fel pot să spun acum că Universitatea a cunoscut una dintre cele mai active perioade de definire democratică. De curățare a corpului profesoral, de ceea ce era considerat cu precădere de către studenți a fi reprezentanți ai epocii anterioare. Studenții voiau ca de acești profesori Universitatea să scape. Astfel că ziua mea era foarte ocupată. Seara, Piața. Ziua, erau pline sălile de seminar și amfiteatru cu judecarea profesorilor compromiși.

Și aici o întrebare: erați profesor în 1990, cum v-au judecat studenții, cum ați ajuns prorector?

Cadrele didactice au fost dintr-o dată stratificate. E adevărat că marii judecători au fost în perioada respectivă studenții. Acțiunile lor au fost cu câțiva pași buni înaintea cadrelor didactice. Ei au instituit noua atmosferă de schimbare democratică a universității. Eu mă găseam într-o dilemă remarcabilă, pe de o parte eram coleg cu cei judecați. Fusesem într-un fel pe baricadele comuniste împreună, mă rog, dacă poți să zici baricade, în celulele, în tăcerile comuniste, ca să zic așa. Pe de altă parte, m-am trezit dintr-o dată în Facultatea de Filozofie și prezidam judecățile. Studenții îi judecau într-adevăr pe cei care erau mai apropiați de partidul și de securitatea comunistă. Și eram pe de o parte în fruntea prezidiului judecății, iar pe de altă parte eram coleg al celor care erau judecați. Și trebuia să reflectez asupra întrebărilor și acuzelor care se aduceau colegilor, care era adevărul în raport cu acele acuze sau judecăți. Trebuia să am grijă să se dea cuvântul și părții acuzate ca să spună despre ce este vorba. Voiam să știu, de fapt, ce aș zice eu în situația dată. Piața Universității era un eveniment de destindere pentru mine în raport cu ceea ce se întâmpla în facultăți.

Cum ați scăpat?

Eram unul dintre favoriții studenților. Eram unul dintre favoriți, prin cursurile pe care le țineam în perioada dinainte de decembrie 1989. Așa cred eu. Studenții de la Filozofie, în toată perioada pe care eu am petrecut-o în această facultate, erau urmăriți în mod special. Și erau controlate și notițele, erau luate și discuțiile la care participau prin intermediari, prin lideri care colaborau cu organele statului. Mie-mi place să cred că studenții mă plăceau mai mult pentru ceea ce eram ca profesor. Nu eram unul dintre favoriții organizației de partid. Nu avusesem funcții politice. Chiar înainte de semestrul acela care asfințea spre luna decembrie, studenții mei erau urmăriți. Cum am descoperit asta? A venit securistul facultății și m-a întrebat dacă știu unde sunt studenții respectivi. Am spus: sunt la facultate. Nu, trebuie să vă duceți în Practică. Organizează o mișcare considerată împotriva politici partidului comunist. M-am dus. Și le-am spus studenților ce se întâmpla. Eram aproape de studenți. Și mai era o cauză pentru comportamentul meu de partea studenților. Eu am intrat în facultate la începutul anilor 1970 și primul lucru pe care mi-l aduc aminte din prima zi de facultate a fost judecata din aulă a unui grup de studenți. Același lucru s-a repetat peste doi-trei ani când alți studenți din facultatea mea fuseseră judecați și dați afară. Prima dată au fost bătuți, luați pe coridor, pe scările de la Drept. Aveam această experiență a studentului de la Filosofie, care era considerată ca fiind o facultate eminamente ideologică. Aceste experiențe le aveam eu în momentul „judecății mele” ca profesor. Securistul Facultății mă întreba continuu dacă sunt mulțumit. Eu spuneam: da, foarte mulțumit. De atâtea ori am zis că sunt mulțumit și o duc bine, încât probabil că începusem să cred asta.

Mergeați în Piață, după ora 18. 

Eram copleșit că asist la așa ceva. Nu credeam că am să văd așa ceva vreodată în București. Eu am făcut parte din categoria celor care au crezut, înainte de decembrie 1989, înainte de 15 decembrie, că acest regim va fi veșnic. Că nu i se va întâmpla nimic, în niciun caz nu va cădea regimul. Este una dintre cele mai mari prostii sociologice pe care eu le-am gândit și de atunci m-am străduit în permanență să mă corectez. Ajunsesem să cred că o putere poate să fie veșnică și asta mi s-a format în principal datorită „permanențelor” pe care trebuia să le fac la Rectorat. Păzeam noaptea Rectoratul.  Numai noaptea eram de pază, de permanență. Intram la ora 7 seara și ieșeam la 7 dimineața. Și atunci am descoperit că există o rețea a telefoanelor. Și eram întrebat: în timpul serviciului s-a întâmplat ceva deosebit? Și eu răspundeam: în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mă gândeam, dacă există un asemenea sistem de supraveghere, cum să se aprindă vreo scânteie socială? Și atunci am ajuns la prostiile acestea cu veșnicia. Și atunci când eram în Piața Universității și auzeam ce se scanda eram exaltat de libertate. Eram într-o lume eliberată, mă trezeam într-o lume care nu se ferea să vorbească. Piața Universității era libertatea și nu era nimeni să mă întrebe dar ce înțelegi dumneata prin libertate? Cum n-ai fost liber? Liber! Liber! Și asta mă exalta peste poate, mă exaltau studenții pe care-i vedeam cum încep să-și formuleze probleme despre ei și viața lor. Mă excita începerea unei noi lumi. Eram întrebat ce cred eu că se va întâmpla după. Și le spuneam studenților că eu sunt într-o perioadă de visare acum, de trezire, de fapt. Dumnezeu știe încotro ne ducem. Nu intra în mintea mea așa ceva.

Sunteți sociolog. Cum se vedea libertatea de aproape, din sânul ei?

În primul rând că eram într-o judecată cu mine. Pentru că eu crezusem în veșnicia unui regim care s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc, ca un castel de nisip. Era o judecată de sine. Eu nu am putut să îmi dau seama ca sociolog că ar putea să se întâmple așa ceva. Nu exista pentru mine niciun indiciu că ar putea să se dărâme acest regim și mă judecam foarte aspru. Eu nu știu niciun pic de sociologie, dacă am ajuns să cred așa ceva. De atunci mă lupt continuu cu această idee, cum am putut sa fiu atât de ignorant, atât de tâmpit pur și simplu să cred că se poate produce așa ceva. Știam istorie, dar poți să citești istorie, poți să citești sociologie și să nu îți dai seama că și societatea în care trăiești trece prin transformări, prin schimbări similare altor societăți. Dar citeam despre ele ca și când lor li se putea întâmpla, dar mie nu. Comuniștii au reușit să construiască un regim care era betonat. Rezista ca o construcție divină. Asta de 30 de ani mă frământă și nici acum n-am găsit răspunsul. De unde această ignoranță? A fost o teamă pe care mi-a băgat-o regimul în suflet, după ce mi-am terminat doctoratul. După întoarcerea de la Londra, am dus o viață de călugăr.  A fost o perioadă foarte grea. Da, inclusiv acele execuții de care vorbeam. Singurul joc pe care l-am practicat în perioada aceea era să citesc cuvântările lui Ceaușescu și să mă gândesc în logica politică a lui, dacă eu aș fi găsit un răspuns diferit de-al lui. Și totdeauna răspunsurile lui erau mult mai bune decât ale mele. Ca atare exercițiul meu mental era numai în raport cu ce zicea Ceaușescu că se întâmpla în societatea asta. Niciodată nu am reușit să intru în logica lui Ceaușescu. N-am putut să intru. Eram bătut în permanență. E una dintre chestiile pe care nu le-am înțeles niciodată, de ce nu am intrat în logica lui ca să pot să anticipez răspunsul. Nu? Sociologul face exerciții în raport cu un conducător, dacă el sociologul ar putea să dea un alt răspuns. Nu am putut. Ceaușescu dădea răspunsul cel mai potrivit. Vedea cum evoluează societatea. Când ajungeam în Piața Universității și vedeam ce se întâmplă, după zilele Revoluției, eram copleșit de infirmitatea mea, a gândirii mele în raport cu societatea în care am trăit. Asta mi-au dat Revoluția și Piața căutarea lucrurilor care generează schimbări, transformări. Când dau de un dogmatic, cum eram eu pe vremea aceea, mă indispun și fug.

Diversitatea Pieței Universității? 

Era fascinantă. Era fascinantă. Cum să spun, lăsa impresia că este de o diversitate imensă. Însă toată această diversitate foarte mare avea o singură forță. Și aceea era a speranței. Că totul va fi mai bine că lucrurile se vor schimba într-o direcție bună, copleșitor de bună pentru societate, că tot ce s-a întâmplat până atunci a fost rău, că fusesem într-o mizerie de nedescris. Piața Universității îți dădea sentimentul că într-un timp foarte scurt totul se va schimba. În Piața Universității era lumea bună, lumea mea. Avea o linie de forță unică. A speranței de mai bine. Era atât de scurt momentul visat al schimbării, încât atunci când Brucan, personaj celebru al vremii, a spus că 10 ani nu-s destui pentru schimbare, a primit oprobriul public.

Era o construcție utopică, profund utopică.

Aș zice altceva, acum cu mintea de acum. Aș zice că adesea devenise distopică. Speranța era utopică dar tot ceea ce speram că se produce era distopic, pentru că noi credeam că suntem deja democrați, pentru că am participat la o revoluție. Credeam că economia României se va dezvolta foarte rapid, pentru că toți ne vom mobiliza și vom crea o economie. Credeam că suntem europeni, propriu zis europeni, pentru că am făcut parte totdeauna din Europa și că nu avem nimic deosebit față de occidentali. Când au venit minerii a fost o revoltă groaznică. Măciuca minerilor ne-a scos din vis. Visam frumos. Ăștia ne-au dat în cap și ne-au trezit dintr-un vis extraordinar. Și de atunci toți suntem loviți în cap. Ne trezim din vise și am ajuns în această situație.

Nu se poate mai rău?

M-am ocupat cu precădere de educație în ultimul timp. Și am publicat acum, mi-au ieșit două volume despre educație. Să vă dau două cifre din educație. Există un test PISA. Și s-a constatat că 47% dintre copiii din România în vârstă de 16 ani sunt analfabeți funcționali, adică știu literele, știu să citească, dar nu înțeleg ce citesc. În plus, circa 20% dintre copiii în vârstă de 16 ani abandonează școala, ceea ce înseamnă că rămân tot analfabeți. 47 plus 20 fac 67%. Copiii generației de 16 ani de azi sunt analfabeți. Ce viitor are această țară? Următoarele două generații ce viitor au ele? La 30 de ani de la Piața Universității, de visare, de încredere, de optimism debordant constatăm că 60-70% din copiii de 16 ani ai noștri sunt analfabeți funcțional, nu înțeleg ce citesc. Cred că ați văzut și dumneavoastră câteva guverne recente. Avem miniștri care nu știau să citească. Deci am trecut dintr-o perioadă de explozie a speranței, visării și am intrat acum într-o îngrijorare profundă despre destinul țării noastre. Am fost impresionat de faptul că în această perioadă de carantină totală nemții au trimis avioane să ia culegători de fructe și legume din România. Asta am ajuns să fim. Producători de culegători de fructe și semințe.

 

Interviu realizat de Eugen Istodor, lector la Facultatea de Litere, Universitatea din București