Victoria Pătrașcu, scriitor: Povestea extraordinară a libertății văzute la 19 ani. Povestea hidoasă a bâtei care-ți scoate idealurile din cap
La 19 ani pică perfect libertatea în viață. Victoria Pătrașcu avea 19 ani în 1990. Incredibil, tot universul conspira. Viața ei începea. Istoria începea cu ea. Putea să mizeze pe totul sau nimic. Nimic nu-i stătea în cale. Era “golanca” absolută. Cine-i putea sta în cale? O bâtă-n cap. Apoi, bătută de mineri, scuipată, cu capul spart de cei furioși. Tăvălită în praf. Băgată la pușcărie. Amenințată cu moartea în detenția de la Măgurele. În 2020, gândește privind nenumăratele anchete de-a lungul anilor: nu mă las, nu mă las. Știu că istoria nu se schimbă. Știu tot ce-am trăit, știu că nu contează mare lucru astăzi. Dar vreau pentru morții și bătuții Pieței Universității să fie recunoscut faptul că ceea ce s-a întâmplat atunci a fost greșit. Vreau ca cineva să își ceară iertare pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. E singurul lucru pe care îl doresc. Libertatea la 19 ani își cere drepturile toată viața.
Victoria Pătrașcu: De opt ori am povestim la Procuratură. De nenumărate ori însă în varii ocazii. Povestea a ajuns și într-o antologie de povești „Istoria unui secol mare”. Este o antologie pentru adolescenți. Poveștile care-i fac să înțeleagă mai bine diverse momente istorice. Și mi-am spus „Gata”, povestea și a atins potențialul. Ce mai urmează? Poate doar să facem un film. De fapt, nu este vorba de nimic altceva decât că de fiecare dată când povestesc, retrăiesc clipă cu clipă ceea ce s a întâmplat atunci.
Reporter: Hai să începem cu părțile bune. Ce-ai simțit în Piața Universității?
Aveam 19 ani, eram în anul întâi de facultate și cumva simțeam că istoria se face sub ochii mei și eu contribui la ea, eu o fac acolo. Eram participantă la realizarea istoriei. Pentru mine a fost un moment esențial și formator pentru că am simțit atunci că putem să schimbăm ceva. Piața Universității mi-a marcat generația la momentul respectiv. Lipsa de curaj de care am dat dovadă ulterior cred că vine și din înăbușirea Pieței Universității. Atunci mi s-a arătat că nu putem mai mult. Lumea pe care vrem s-o creăm, nu era un lucru posibil. Vor fi întotdeauna unii mai puternici decât noi care să ne spună cum trebuie să meargă lucrurile.
Facerea Lumii. Cum a fost la Facerea Lumii?
Veneam dintr-o lume cenușie. Mergeam la școală, ascultam, eram pionieri ai patriei, apropo am fost prima generație de șoimi ai patriei. Da, era lipsa hainelor frumoase, lipsa muzicii, lipsa spectacolelor, lipsa comunicării cu ceilalți, într un mod autentic. Ori în Piața Universității simțeam că lumea cenușie va dispărea. simțeam ca și cum n-aș fi trăit-o vreodată. Pe mine cel mai mult m-a atras acel punct 8 de la Timișoara. Mărturisesc că a fost drive-ul meu în Piața Universității. Deci nu îmi doream ca cei care conduseseră România să se mai întoarcă vreodată la conducerea României. Ăsta era un lucru pe care îl doream foarte tare. Pentru că nu mai voiam să mai trăiesc în lumea în care trăisem. Deci pentru mine comunismul a fost extrem de apăsător. Bunicul meu a fost deținut politic. Am fost o familie în care s-a vorbit mult despre comunism, despre închisorile comuniste, se asculta Europa Liberă. Eram cumva branșați la ceea ce se întâmpla afară. O ascultam pe Monica Lovinescu, bunicul își punea radioul pe calorifer ca să se audă mai bine… Dacă este să strâng într-un cuvânt ce a însemnat comunismul, a însemnat umezeală, întuneric și foame. Era clar că nu mai îmi doream ca acel lucru să se întâmple. Și tăcere. Tăcerea aia apăsătoare în care nu puteai să spui ceea ce voiai să spui. În tribul tău vorbeai, în afară, nu.
Cine te-a adus în Piață?
Fratele meu mai mare, evident, un om din trib. El mi-a făcut educația politică și alături de el am și petrecut în Piața Universității. Era martie, era o primăvară frumoasă.
Era primăvară caldă. La această Facere a Lumii.
Da, Și Învățam foarte mult, ascultam oamenii. Acolo se recitau poezii. Se cânta, veneau oameni care povesteau. Erau personalități care vorbeau. Știi cum făceam? Ascultam povești de viață și fugeam la biblioteca universității să citesc sau să caut lucruri pe care le auzeam în Piața Universității. Chiar așa era. Era un sentiment de comuniune extraordinar. Era o lume frumoasă, era o lume în care oamenii vorbeau. Nici pic de tăcere. Era foarte multă politețe în Piața Universității, un lucru cu care nu eram obișnuită. Era Golania, era o îngăduință și o politețe pe care niciunde n-am găsit-o apoi.
Cine te-a impresionat, prin cuvântări?
Era Marian Munteanu. Era Petre Mihai Băcanu. Era Mazilu. Erau multe glasuri Și era însuflețit cumva, inducea senzația aia, că ceea ce faci tu acolo este un lucru important, împreună vom reuși să facem o Românie nouă. 19 ani. 19 ani și eram la Woodstock. Mai veneau prieteni care spuneau am aflat cutare lucru, uite se întâmplă asta, și vorbeam ore în șir despre ce vom schimba noi. Era un mic Parlament acolo, oamenii vorbeau între ei și schimbau informații. Era patimă, multă patimă. Da, se vorbea cu patimă.
Piața era plină de golani.
Doamne, câtă revoltă! Pentru că eu știam că nu sunt golan. Dar după aia m-am simțit mândră să port acest nume de ocară. Asta se întâmpla. Nu ne atingea nimic. schimbam orice rău în bine. Eu am fost foarte mândră. Îmi făcusem chiar o etichetă de golancă. Eram încântată de umorul celorlalți. Piața trata cu umor toate aceste mici provocări. Simțeam în momentul respectiv că nu ne poate opri nimic de la Facerea Lumii. Eu am iubit Piața Universității. Până în 20 mai 90 nu au fost momente chiar atât de grave, iar după 20 nu am mai mers în Piață. Era dezamăgirea alegerilor din 1990.
Apoi, a venit bâta în cap. Dar acum poți să știi ce e libertatea? E prima oară când ai simțit libertatea?
Libertate ori învingem, ori murim. Libertatea însemna pentru mine că potențialul meu, ca om, putea fi atins în țara asta. În primul rând, la asta mă gândeam, mă gândeam la mine. Deci, nu mă gândeam la lucruri mari. Mă gândeam că ceea ce pot să fac, voi reuși să fac. Ceea ce îmi pun în cap, își va găsi drumul. Nu se vor mai pune barierele care fuseseră puse părinților mei. Că voi reuși în viață.
Nopțile în Piață cum erau?
Stăteam toată noaptea și dimineața mă duceam la cursuri. Dormeam un pic la prânz și seara veneam în piață iar. Și mai stăteam tot așa noaptea. Energia asta de la 19 ani. Se întâmpla ceva esențial în viața mea, nu puteam să pierd. Dar mai era ceva. Era ca o făclie aprinsă. Piața nu trebuia stinsă vreodată, piața nu trebuia să rămână goală. Ne era teamă că dacă piața va rămâne goală, se va relua circulația și va fi mai greu să intrăm din nou în piață și să o ocupăm.
Ce visai?
Vroiam să circulăm în Europa, Europa ne va primi cu brațele deschise. La universitate vor veni profesori. Dintr-o dată biblioteca mică de la Litere se va umple de cărți, da, nu găseam suficiente cărți, ne băteam pe același exemplar ca să mergem la un examen. Speram că o să avem acces la tehnologie, că o să devenim foarte deștepți. Visam, visam. Că o să mergem la burse, că o să avem contact cu oameni din afară, că o să vină profesori să ne povestească lucruri grozave. Eram foarte curajoasă și încrezătoare, nici o secundă nu am crezut că lucrurile se vor degrada în halul de acum.
Și deodată n–a mai fost posibil. Tragedia.
Povestea începe pe 13 iunie 1990. Dimineața. eram înaintea sesiunii. Mi-aduc aminte că pe 15 aveam primul examen la LRC – Limba română contemporană. Nu prea învățasem. Era o materie care nu îmi plăcea. Nu știu, dacă e cineva care să fi iubit limba română contemporană, dar în fine, eu intram în marea turma a studenților care nu iubeau această materie. Și chiar mă gândeam că e cazul să mă pun pe citit la spartul târgului ca să învăț pentru acest examen. Una dintre colegele mele mai mari, colege de cămin în Grozăvești, a venit și mi-a spus că greviștii foamei, rezistenții au fost umpluți de sânge. Oamenii ăia rămași în ciuda retragerii studenților, nu deranjeau pe nimeni. Mi s-a relatat această poveste, care m-a umplut de furie. Am plecat spre Universitate inițial cu gândul de a vedea ce s-a întâmplat, de a vorbi cu cei de la Liga Studenților, de a vedea dacă putem într-un fel să protestăm împotriva acestui abuz. [ascultați tragedia integral pornind de la 00:22:08]
Ai venit la Facultate.
Am intrat greu, de la geamuri am văzut cum jandarmeria înconjurase Universitatea. Au început apoi bătăliile dintre polițiști și cei adunați în jurul Universității. Bătălii pe care le-am urmărit de la balconul bibliotecii. Și am văzut exact cum s-au mișcat într-o parte, în alta, cum zburau bucăți de pietre din caldarâm, cum erau date bulanele pe spatele oamenilor, cum au fost arse cele două autobuze. Un coleg de-al nostru de la Fizică atomică, Mihai Iliescu, s-a și ars încercând să potolească un incendiu la Facultatea de Chimie.
Apoi lucrurile au scăpat de sub control.
Piața a fost din nou ocupată. Și s-a strigat din piață: Deschideți balconul! Deschideți balconul! Marian Munteanu a fost destul de precaut în a deschide balconul. Eu așa mi-aduc aminte, mi-aduc aminte că nu s-a grăbit să deschidă balconul. Când l-a deschis, Marian Munteanu a spus: Duceți-vă la casele voastre! Vom da un comunicat în care să spunem că nu suntem de acord cu ceea ce s a întâmplat. Cerem poliției să investigheze. Ceea ce am și făcut. Dar lumea se aduna din ce în ce mai mult. Au pornit către televiziune. Eu nu am plecat. Am rămas în sediul Universității, era o atmosferă așa de incertitudine. Nu știam ce se întâmpla în București. N-aveam televizor, n-aveam nimic. Veneau colegi de-ai noștri care fuseseră la televiziune ne povesteau cum s-a intrat în interiorul televiziunii, ce se petrecea la Ministerul de Interne.
Orele treceau.
La 8 seara se auzeau împușcături. Țin minte că am plecat împreună cu un prieten de la matematică să vedem ce se întâmplă la Ministerul de Interne. Acolo deja erau gaze lacrimogene, erau oamenii întinși pe jos, erau renii. Colegul meu a filmat. În fața Ministerului de Interne. Pe o cameră cu o casetă VHS. Și acea casetă a fost îngropată undeva în apropierea universității. Ei bine ,acea casetă n-a mai fost găsită niciodată. Sunt tare curioasă să aflu de unde au știut unde fusese îngropată. Mugur Vasiliu, coleg de cămin cu mine, mi-a zis Vic, nu e cazul să mai mergi la cămin, pentru că este periculos. Rămânem aici în universitate și plecăm mâine dimineață cu primul metrou. Și așa am ajuns să rămân în Universitate. Repet nu aveam niciun fel de acces la informație, nu aveam nici măcar un radio pe care să ascultăm să vedem ce se întâmplă, nu aveam. Nu auzeam decât sunete, zgomot de mulțime, împușcături.
A venit ora fatală.
La patru dimineața, universitatea a fost înconjurată de cordoane de polițiști, elevi ai școlilor de poliție. Toată universitatea era înconjurată. La 5 dimineața, niște ofițeri au venit și i-au strigat pe elevi, care imediat s-au urcat în camioane și au plecat din Piața Universității. Au venit minerii. I-am văzut cum intrau în Piață din toate părțile. Erau ca niște termite. Am mers la etajul doi, la Geologie. Am văzut cum ieșea un om de la metrou. L-au bătut crunt și l-au aruncat cu capul într-un tomberon de gunoi. M-a paralizat spaima. Asta mi-aduc aminte pentru că pur și simplu eram paralizată, nu puteam să cred că ceea ce vedeam. Unul dintre băieții cu care eram într-unul dintre amfiteatre a spart podeaua cumva și am intrat sub bănci. Ne-am băgat sub amfiteatru, ca în filmele de aventuri, punând la loc lemnele. Stăteam pe burtă în praf. Liniște. Și apoi tot ceea ce s-a derulat a fost ca o bandă audio. urletele, țipetele se apropiau de noi. Le auzeam pașii, le simțeam praful stârnit de încălțări. Ne-au găsit. Noroc că trecuse primul val al furiei, noroc că erau și polițiti printre ei. M-a scos de acolo un grup comun de poliție cu mineri. Palme. Bătăie. Bulane pe spate. Ne-au împins pe scări. Ne-au dus de-a berbeleacu până la parter. Și acolo, fiind în genunchi, împinsă cu picioarele de doi mineri, un domn cu ochelari a sărit în fața minerilor și a spus: Este studenta mea! Nu l-am văzut în viața mea pe acel om, nu mă cunoștea. Pur și simplu a fost un gest nebun de curaj al unui om care voia să mă scape din mâinile minerilor. Și țin minte că unul dintre mineri i-a dat cu un bulan peste ochi și i-a spart capul. Asta mi-aduc aminte cum îi curgea sângele pe obraji.
Te-au aruncat apoi în piață.
Da, doi ofițeri de poliție mi-au spus că dacă vreau să mă salvez să alerg cu ei. Nu mai puteam să alerg, dar m-a luat unul de-o mână și altul de altă mână. Trăgându-mă, am trecut printre mineri. Din nou bătută. A trecut o secure pe lângă piciorul meu. M-au aruncat undeva, spre strada Doamnei. Acolo mulțimea de bucureșteni care veniseră să vadă spectacolul mineresc m-a bătut din nou. O femeie mi-a turnat lapte în cap, unii mi-au spart sticle în cap. M-au tras de păr, m-au scuipat, mi-au dat picioare. Și până la urmă am fost luată și de acolo și pusă cu mâinile la zid și am așteptat. Nu știu ce așteptam. A venit o mașină, o dubă de pușcărie, unde am fost băgată. Eram în dubă de-a valma oameni cu vânătăi, cu oase rupte, însângerați.
Libertatea a fost așa bătută cu măciuca.
Da. De acum vedeam moartea. Am ajuns la Măgurele unde eu nu știam că mă aflu. Aici ne-au mai așteptat două rânduri de elevi. Ne-au tras șuturi și ne-au băgat într -un hangar. Cred că eram împărțiți pe stânga și dreapta, bărbați, femei. Eu am nimerit într-un grup de romi. Să le dea Dumnezeu sănătate pentru că femeile astea învățaseră cu greul vieții, cumva păstraseră, pe sub fuste niște țigări. Am fumat. N-am văzut o picătură de apă. Nu puteam să vorbim între noi și mai treceau ofițeri și ne mai spuneau gata acum o să fie condamnare la moarte. Veți muri! O să vedeți, o să vă omorâm pe toți.
N-ai vrut să pleci din țară? Să uiți?
Am înghițit destul de greu totul. Inițial mi-am dorit să plec, da acesta a fost primul gând. Că nu mai este de stat în țara asta și că trebuie să plec. Dar dupa aia, cam la un an de zile, gândul ăsta a pierit, nu știu de ce. Am zis că n-aș vrea să-i las să câștige. Cumva simt că prin ceea ce fac sunt un mic ghimpe acolo și asta îmi dă o așa o satisfacție măruntă, dar sănătoasă. Am foarte multă răbdare și nu o să mă las.
De ce nu te lași?
Nici măcar nu mai îmi doresc despăgubiri materiale. Vreau să fie recunoscut faptul că ceea ce s a întâmplat atunci a fost un lucru greșit și cineva să își ceară iertare pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. E singurul lucru pe care îl doresc.
Victoria PĂTRAŞCU are o experienţă de peste un deceniu în jurnalism, iar din 2007 se ocupă de conceperea şi susţinerea de proiecte culturale și educaţionale destinate, în mare parte, copiilor.
În septembrie 2007, a obţinut premiul al II-lea la Concursul de dramaturgie „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”, organizat de Teatrul „Ion Creangă”, cu piesa O poveste cu Bulbuc, care intră în bucluc. A debutat editorial cu Ziua în care a fugit somnul (Editura Nemi, 2008).
În 2012 îi apare culegerea de povești Stejarul pitic, cel mai bun tătic (Editura Cartea Copiilor), carte ce ajunge finalistă a Galei Bun de Tipar la categoria „Cea mai bună carte pentru copii”. În 2013, povestea Stejarul pitic, cel mai bun tătic, sub formă de piesă de teatru a fost selecţionată pentru International Children’s and Youth Radio Drama Festival, desfăşurat la Bratislava.
În 2015, publică la Editura Cartea Copiilor „Ela cea fără de cuvinte”, carte selectată în catalogul The Withe Ravens, una dintre cele mai prestigioase selecții de carte pentru copii din lume
În 2017, apare ediția a II-a a poveștii „Ziua în care a fugit Somnul” (Editura Cartea Copiilor), ilustrații Agnes Keszeg, carte care intră în selecția „Cele mai frumoase cărți din România”. În același an, îi apare „Ooooo poveste de iubire”, la Editura Cartier, Republica Moldova, iar piesa de teatru „Lampio și grăuntele de lumină” este montată pe scena Teatrului Stela Popescu din București.
Au urmat alte cărți pentru copii: „TiriBomBamBura, cinci povești de-a dura”(Gutenberg Books), „Șansa lui Bilețel” (Editura Cartier), „Scrisori din Laponia” (Editura Univers), „Zuralo și rotița fermecată” (Editura Univers), „Cântecul lui Zurali” (Editura Univers), „Nesupusele” (Editura Univers).
La sfârșitul anului 2017, alături de alți scriitori pentru copii, pune bazele Asociației Scriitorilor de Literatură pentru Copii și Adolescenți -„De Basm”.
În 2017, primește Premiul de Excelență pentru Literatura pentru Copii acordat de Radio Itsy Bitsy.
Interviu realizat de Eugen Istodor, lector la Facultatea de Litere, Universitatea din București