Universitatea și Piața. Gânduri și amintiri în jurul unei întâlniri – Florin ȚURCANU

Ca asociere simbolică, încărcată de semnificații, între două entități ale spațiului urban bucureștean, Piața Universității nu există decât din primăvara anului 1990. Cei care eram atunci studenți la Facultatea de Istorie știam, de pildă, că una dintre ultimele măsuri luate de fosta conducere a facultății, în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, fusese închiderea ușilor pentru a-i împiedica pe manifestanții din piață să se refugieze în clădire. Nu existase, în decembrie, o relație între clădirea Universității și manifestanții de la Intercontinental care priveau, oricum, în direcția Pieței Romane spre care accesul le era interzis de cordonul forțelor de represiune. Patru luni mai târziu, manifestanții din piață priveau în direcția, aproape opusă, a balconului, de atunci celebru, al Universității. O Universitate devenită, între timp, una dintre puținele instituții credibile în ochii acelei părți din societatea românească hotărâtă să adâncească iremediabil ruptura cu trecutul comunist. Balconul nu fusese ocupat, cucerit de manifestanții din Piața Universității, el le fusese deschis. Prin el, manifestația era primită, adăpostită, în expresia ei cea mai mobilizatoare, de clădirea însăși a Universității, transformată în punctul ei de sprijin. Credibilitatea Universității a întregit-o, astfel, pe cea a contestației civice din Piață, inclusiv în ochii opiniei publice internaționale.

            Această credibilitate venea din efervescența care, în interiorul Universității, era pe cale să schimbe vechea stare de lucruri. Democrația universitară se organiza. Primele alegeri aveau loc, reprezentanți ai studenților intrau în consiliile facultăților și în Senat, rezervate până atunci cadrelor didactice. În unele facultăți, ca cea de Istorie, profesori compromiși de relația ancilară cu ideologia regimului ceaușist, părăseau catedrele sub presiunea boicotului studențesc. Universitatea devenise un loc al dezbaterilor, între studenți, între studenți și profesori, iar instituția, în ansamblul ei, își făcea din nou intrarea în spațiul public, înconjurată de simpatia inițială și de scurtă durată a societății pentru „tineretul” căruia i se datora răsturnarea lui Ceaușescu.

            Pentru numeroși studenți, Piața devenise noul loc de întâlnire în serile agreabile de primăvară, în mijlocul mulțimii unde nu se ascultau doar discursuri, ci se și cânta și se râdea mult, iar după ce Ion Iliescu a dinamizat contestația insultându-i răsunător pe participanți, destui dintre noi am considerat firesc să intrăm în facultate, la cursuri – care continuau să se țină – purtând în piept eticheta cu inscripția „golan”,  „golancă” sau „golăncuță”, după caz.

            După cursuri unii profesori mai tineri – îmi amintesc de arheologul Alexandru Avram, proaspăt venit în facultate – invitau studenții la un tur prin Piață. Foarte puțini profesori se arătau, din motive nemărturisite, rezervați față de ineditul spectacol. Unul dintre ei, popular printre noi, studenții din ultimul an, a profitat, totuși, de simpatia noastră pentru a încerca să ne explice, chiar la curs, de ce protestatarii din Piață au manifestări „de tip legionar” pe care trebuia să le privim așa cum meritau. Cel puțin de această dată nu a fost convingător, așa cum fusese când ne vorbise, câteva săptămâni mai devreme, despre „Marx ca profet”. Cine ar fi vorbit despre „Marx ca profet” în Universitate cu doar câteva luni în urmă ? Profesorul avea să dispară, nu peste mult timp, din facultate. Nu puteam, însă, bănui ce nefastă carieră va face, în curând, acuzația de „legionarism” la adresa manifestanților din Piața Universității.

            La alte cursuri, analogiile erau aproape seducătoare. De pildă, atunci când Zoe Petre evoca ostilitatea violentă a majorității societății față de episoadele de grevă a foamei din Piață pentru a face inteligibilă studenților ura pe care inflexibilitatea martirilor creștini o putea inspira persecutorilor lor din vremea Imperiului Roman.

            Fuziunea dintre Universitate și Piață avea să o desăvârșească mineriada din iunie pentru că semnificația relației dintre cele două a fost violent subliniată de devastarea unei părți a clădirii de către mineri, de snopirea în bătaie a profesorilor și studenților aflați înăuntru. Mi-l amintesc, în Senatul Universității, pe profesorul Emil Constantinescu evocând, sugrumat de indignare, colecția de flori de mină a Facultății de Geologie pe care urinaseră minerii atunci când n-o făcuseră praf și pulbere. Pe colegul Mihai Gheorghiu, bătut crunt, venit în cârje la aceeași ședință a Senatului și pe profesorul Vlăsceanu care, din pudoare, nu recunoștea tot ce pătimise încercând să scape din mâinile purtătoare de bâte pe studenții refugiați în subsolul Facultății de Litere. Sentimentul care se instalase era cel al rupturii amenințătoare între Universitate și populația bucureșteană numeroasă care se făcuse complice cu invazia minerească. Se discuta despre reacția pe care Universitatea, rănită, trebuia să o facă publică. A fost o ședință lungă. O scrisoare a fost redactată de un grup de profesori care s-au retras anume din sală, însă reprezentanții studenților au considerat textul insuficient de energic. S-a propus ca un lanț uman  să fie format în jurul clădirii profanate. Teama de violența, fie și spontană, pe care ar fi provocat-o această manifestare de demnitate sfidătoare s-a exprimat limpede, mai ales din partea profesorilor și ea era îndreptățită. Cu câteva zile în urmă, un banner pe care câțiva dintre noi îl instalasem deasupra intrării Facultății de Istorie în dimineața, nefiresc de liniștită,  de 16 iunie, ne atrăsese insultele grosolane ale câtorva trecători.

            Ne aflam la facultate, în acea dimineață – și umplusem ochi amfiteatrul Nicolae Iorga – crezând că răspundem unei chemări a decanului nostru, Zoe Petre. O așteptam să își facă apariția, iar când a intrat pe ușă și ne-a văzut, a pălit. Nu ne chemase ea – nu ar fi făcut așa ceva când minerii abia părăsiseră – și încă nu toți – Bucureștiul. Realizase imediat cât de periculoasă era situația. Mai mult decât un zvon, a cărui sursă nu am identificat-o niciodată, încrederea în decanul și profesorul nostru ne adusese la facultate a doua zi după mineriadă.

            In acel moment identitatea Pieței Universității de creuzet al unei noi forme de contestare a puterii era pecetluită în istoria politică românească. Piața, balconul, clădirea însăși formau un continuum simbolic opus tuturor spațiilor bucureștene dominate de prezența instituțiilor de putere. Spațiul civic românesc își găsise expresia concretă și centrul de gravitație, iar aceasta este o parte, dintre cele mai durabile, a moștenirii zilelor pe care le-am evocat.