Domnul Ion Iliescu vrea să înceapă dialogul cu manifestanții

În urma convorbirii pe care domnii Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Dan Hăulică și Andrei Pleșu au avut-o cu domnul Ion Iliescu, domnul Ion Caramitru, vicepreședintele C.P.U.N., a făcut, în cursul zilei de 4 mai, demersurile necesare în vederea începerii unui dialog între reprezentanții organizațiilor participante la manifestația din Piața Universității și președintele C.P.U.N., domnul Ion Iliescu. S-a convenit ca acest dialog să înceapă marți, 8 mai, ora 10. (Rompres).

Libertatea, ca drog

Dacă știu comuniștii că interpreteze ceva, pe toate vocile și în toate registrele posibile, acel ceva este aria calomniei. Uimitoare, aberantă, năucitoare. Oficinele de împroșcat venin, de producere a insanităților verbale feseniste (simt un gust de cocleală în gură pronunțându-le numele, așa că renunț, ele fiind binecunoscute de dvs.) lucrează cu sporit randament socialist, demn de o cauză mai bună. Ienicerii scrisului la comandă lansează pe piață produse noi născute în ambalajul vechi al limbii de lemn. Ultima gogoriță, mare cât sfânta nerușinare fesenistă: în Piața Universității s-ar putea găsi sute de drogați. Las la o parte insolența blasfemitoare atât de asortată zâmbetului perpetuu al «emanațiilor revoluției» și privesc mulțimea impresionantă de mii de oameni, din piață, care într-o solemnitate de catedrală scandează, cântă, psalmodiază: «Libertate, te iubim / Ori învingem, ori murim!»

Curat drog de sete de libertate.

Euforic până la sublim pentru un popor care se redescoperă pe sine în toată dimensiunea sa morală. Nociv până al toxicitate pentru guvernanții neocomuniști deprinși cu drogul mai neaoș al îmbătării cu apa de ploaie. Altminteri, nici urmă de drog, blugi, țigări străine și alte narcomercantilități electorale. Cineva de la Iași spune că a venit să vadă prețul vânzării conștiințelor. Vede doar torțe arzând în noapte celebrând festinul spiritului românesc regăsit. La Universitate este ziua a treisprezecea.

O mulțime imensă care crește mereu până la lăsarea întunericului. Civilitate desăvârșită. O oarecare încordare, ceva plutește în aer. Administranții țării ne-au coborât în subregn, dar cei piață, golanii providențiali ai destinului României «se adăpează» de la o singură sursă, cea a libertății fără determinativ, cea a democrației fără adaosuri originale și dialogul devine în aceste condiții imperios și inevitabil. De la balcon Stelian Tănase și Marian Munteanu vorbesc de iminența lui. Se aleg reprezentanții dialogului cu puterea. Se profilează pentru domnul (piața spune «tovarășul») Ion Iliescu o situație limită pe care mentalitatea sa de aparatcik comunist nu o poate concepe. A crezut că are în față o turmă umană, haotică, manevrabilă, dezorganizată și a descoperit că se afla în fața unei societăți civile, riguros și implacabil determinată în acțiunea sa.

Demistificarea pretenției grupului conducător de a fi emanația revoluției (dobândind deci o legitimitate intrinsecă) se traduce în eșecul, patent de acum, de a dialoga cu societatea civilă românească.

«Sucul propriu» de care peiorativ și total neelegant vorbea Ion Iliescu se transformă din zi în zi într-un cazan cu aburi la o presiune fantastică. Dacă nu se vor găsi de către guvernanți supapele pentru a dezamorsa tensiunea, explozia pare iminentă.

Cu cât trec zilele, cresc și rândurile oamenilor și determinarea lor în a-și continua până la capăt acțiunea.

Se scandează mereu: «Apel din Timișoara / Trezește, Doamne Țara», și chiar acesta mi se pare a fi sensul profund și de durată a ceea ce se întâmplă la Universitate: o resurecție morală întreținută de fibra esențială a inteligenței românești de astăzi, scriitori, actori, regizori, universitari, studenți.

În cursul serii, în mulțime se agită tot mai mult clopoțele și chei («v-a sunat ceasul» și «lăsați cheile») și se rostește un nume care în context ar putea părea ciuda, Egon Krenz. Ne îndreptăm oare spre soluția Krenz?

Dacă ar fi așa înseamnă că scenariile devenirii politice în Europa de Est sunt similare și previzibile până la un punct: acela în care libertatea devine drog, iar forța mulțimii poate fi de neoprit. Cred că datorită golanilor din Piața Universității și din țară am ieșit din scenariu și începem să interpretăm o partitură proprie.

E miezul nopții și mulțimea nu se clintește: «Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom cuceri / Libertatea noastră».

E ora 24. A fost ziua a treisprezecea.

GEO ȘOMCUTEANU

Cine sunt greviștii foamei

Grupul celor care prin sacrificiu de sine, prin greva foamei, pledează pentru libertate și democrație in România, pentru o luptă necurmată împotriva celui mai mare rău care s-a abătut asupra poporului roman – comunismul și neocomunismul – sporește cu fiecare zi. În după- amiaza zilei de 4 mai 1990, se aflau în greva foamei, în Piața Universității din București, următorii: Dumitru Dincă, Dumitru Sion, Beatrice Andrei, Anton Cătălin Burcea, Claudia Zaharia, Carmen Rădulescu, Viorel Popa, George Hereș, Victor Dumitrescu, Marius Borza, Dan Nedelcu, Stefan V. Popa, Adrian Duimovici, Nicolae Bucşenescu, Marin Bulgaru, Corneliu Puiu, Răzvan Săvulescu, Vicențiu Smădoiu, Octavian Pricop, Agurida Stelu, Victor Ilinca, Florica Floarea, Gheorghe Pană, Eugen Popovici, Viorel Pavel, Marian Nadoleanu, Nicolae Popa, Liliana Circiu, Gherghina Mihai, Eugenia Megulete, Maria Sbirea, Nicușoara Sîrbu, Petruța Corciovei, Rodica Azap, Florin Georgescu, Dorian Purice Cobzaru, Florian Deaconu, Valeriu Moldoveanu, Mihai Enache, Dănuț Luncu, Miahela Venin, Ion Negoiță, Elena Marin, Ion Bolboceanu, Carmen Păun, Dorin Ion Stan, George Dumitrache, Adrian Savinu, Gerard Apostolscu, Costel Hălmagiu, Cristian Vărzaru, Eugen Croitoru.

Lista rămâne deschisă. Vineri noaptea erau deja 56 de greviști ai foamei…”

Sursa: „Dreptatea”, 6 mai 1990, p. 1.

 

[Vlad Mihăilă]