,,Am cunoscut-o pe poeta Ana Blandiana în 1972, toamna, în primul an al studenției mele, când urcam trepetele redacției revistei Amfiteatrul, de pe strada Brezoianu. Dna Blandiana era pe atunci, și mulți ani, după aceea, redactor la această revistă a studenților comuniști, poeta fiind ea însuși peceristă. Imaginea pe care i-o păstrez este aceea a unei ființe vegetale, simțitoare și în același timp debilă, iar cărțile care i-au apărut de-a lungul anilor mi-au întărit această viziune a fragilității poetei.

Faptul că dna Blandiana a luat cuvântul din balconul Universității, cu o voce plângăcioasă care amintea de vocea unei alte «mari Doamne a României de azi» (cum este numită Doina Cornea în ziarul «Dreptatea»), nu trebuie să ne deruteze și să ne determine să facem judecăți pripite. Din două motive: în primul rând pentru că doamnele amintite nu pot fi puse pe același taler al balanței (dna Blandiana are totuși o operă de scriitoare), iar în al doilea rând pentru că, cele două «doamne» cu voci de fetițe răzgâiate, au motivații diferite care le mână-n luptă.

În timp ce mama Cornea-Juhàsz combate ânată de interese cu conotații etnice, madam Blandiana este un caz nefericit de ceea ce ea însăși mărturisea într-o carte a sa, de «malformație» a spiritului. Infirmitatea pe care scriitoarea o prezintă în jurnalul său, Calitatea de martor (Editura Cartea Românească, 1970), constă în incapacitatea  poetei de a se bucura: «DOAMNE, dacă ne-am putea bucura! Dacă o bucurie ar putea fi primită ca un fruct răcoritor din care mușcând să ne gândim ce greu a crescut copacul și nici că undeva în miez se mișcă poate viermele! O, dacă am știi să ne bucurăm cum știm să suferim!». După constatarea dnei Blandiana, nu poate exista bucurie pură, pentru că «râsul lui Charlot este trist, zâmbetul lui Molière amar, bucuria de a avea un copil se diluează în neliniștea de a-l fi adus pe lume, bucuria de a spune adevărul este mai sfâșietoare decât tortura».

Părerea poetei este tranșantă și condamnă oamenii în bloc: «Suntem greșit creați, ne lipsește o dimensiune pe  care încercăm de mii de ani să ne-o adăugăm. Ar trebui o lungă experiență de fericire, un lung exercițiu al zâmbetului interior pentru a echilibra tradiția îndurerării». În urmă cu două decenii, poeta căutat sensuri al revoluției, pe care abia azi le-a dibuit, în Piață: «Scopul tuturor revoluțiilor a fost de a atinge în bine intensitatea chinului îndurat. Dar ce liberatate ar putea sterge urmele absenței ei, ce bucurie din istoria omenirii se poate măsura în intensitate cu faptul că Inchiziția a existat?» De unde se poate deduce că dna Blandiana trăiește și azi sfâșierea pe care i-o provoacă neputința de a se bucura de izbânzile Revoluției din decembrie, recunoscând implicit că este o infirmă care suferă de o malformație, de dureroasa incapacitate de a se desfăta cu ceea ce viața i-a oferit cu mărinimie. Paradoxal, stihuitoarea este mândră de malformația sa: «Superioritatea față de o lume în care nu reușești să te integrezi este ridicolă și infirmă, dacă infimitatea înseamnă a nu putea fi asemenea celorlalți».

Ca și ceilalți «aleși» din grupul pentru șuetă social, dna Blandiana este deci conștientă de faptul că este spuma intelectualității, elita care nu se amestecă cu vulgul, cu «cei mulți și orbi». În schimb este mândră să-i reprezinte pe cei adunați în piață și care se autonumesc, cu fudulie jalnică, «golani». Eu fostul student care nu m-am bucurat de a fi devenit niciodată membru pecere, continui să păstrez imaginea poetesei ca o trestie debilă. După părerea mea, apariția dnei Blandiana în balconul Universității cu o portavoce în mână, alături de o formație pestriță, nu este o prostie, ci o dovadă de ironie și umor. Pentru că dna Blandiana scria în 1970: «semnul infirmității constă în a-ți lipi în partea stângă a pieptului o grațioasă țintă de tir». Iată de ce refuz să cred ca dna Blandiana și-ar putea atârna azi pe piept ecusonul piețarilor, chiar dacă aceștia i-ar oferi-precum dnei Cornea- diploma de golancă. Pentru mine numele dnei Blandiana aș vrea și sper să rămână departe de această noțiune ale cărei dejecții fizice și morale poluează aerul și spațiul din jurul boscheților din fața Teatrului Național și a Universității.

Florian POPA MICȘAN”.

Sursa: ,,Dimineața”, 15 mai 1990, p.4.

 

[Anca Aldescu]