„Primim la redacție.

Scrisoare deschisă doamnei Ana Blandiana

Scumpă doamnă,

Mâna mea tremură așternând pe hârtie aceste rânduri. Nu este prima dată când simt nevoia să vă scriu. În mai multe rânduri, de-a lungul anilor, am vrut s-o fac, îndemnat de lectura cărților dvs. și mai ales a tabletelor din „România literară”, hrana noastră, a celor mulți, care ne ținea în viață de la o săptămână la alta și ne ajuta să înfruntăm mizeria și frigul și minciuna și foamea…  foamea cea adevărată, pentru care nu există nici poeie, nici spirit, nimic!… Voiam să vă spun atunci cât de bine vă înțeleg, să vă spun că ideile și reacțiile mele, înțelegerea și neănțelegerea faptelor și oamenilor, atitudinea mea față de mine și față de tot ceea ce mă înconjoară sunt identice cu ale dvs. Dar mă oprea de fiecare dată un gând (poate generos, poate meschin); la ce bun? Ce-i folosește dumneaei să afle că un necunoscut, undeva…

Iată că acum totuși vă scriu, împins de o hotărâre de neclintit, pe care am luat-o abia acum o oră, la urma vizionării la televizor a apariției dvs. în fața demonstrațiilor din Piața Universității. Simțeam de mai multă vreme că ceva putește în aer: o stare de îndoială, de nemulțumire strecurată în ființa dvs. și dată pe față cu prilejul demisiei din fostul C.F.S.N.; apoi rândurile din „România literară”, apreciate din „22”, interviurile de la televiziune… Era vădită escaladarea și bănuiam ce va urma. Bănuiam, pentru că vă cunosc atât de bine cum puțin străini cred că pot să vă cunoască. Și speram să nu se întâmple ceea ce s-s întâmplat.

Într-un elan plin de puritate, sete de adevăr și dreptate, uitând de faptul că niciodată n-ați făcut (sau n-ați considerat că faceți) politică, v-ați aruncat în groapa cu lei din fața Universității. Nu vă condamn pentru asta. Dimpotrivă. Știu ce sentimente vă animă și mai mult decât orice pe lume admir la oameni rectitudinea morală și unitatea dintre gând și faptă. Știu și cum ați gândit, în pofida a tot ceea ce s-a întâmplat până acum pentru dvs. Neimplicare politică, ideile care vă animă cer să ieșiți în stradă, în apărarea lor. Cu alte cuvinte, arma poeziei și aluziiloe a devenir insuficientă. Trebuia să faceți mai mult decât atât: să vă alăturați miilor de tineri la fel de puri și însetați de adevăr și dreptate ca și dvs., pe care îi admirați, în care aveți încredere, cu care vă identificați în ultimă instanță; tineri care au săvârșit miracolul din decembrie, care nu se poate, nu-i așa? să greșească, pentru că au făcut ceea ce au făcut, pentru că sunt tineri, nenărăviți, neînrăiți de vârstă și nu știu sș meargă la esență. Așa ați gândit. Greșesc eu cu ceva? Până aici, categoric nu! Poate de-acum încolo…

V-ați gândit însă, doamna Ana Blandiana, și la toate implicațiile gestului dvs.? La impactul pe care îl poate avea asupra milioanelor de cunoștințe? În modestia dvs. Vă considerați oare chiar atât de puțin cunoscută și admirată? E drept, când ați vorbit acum ceva seri, de la balconul Universității v-ați adresat celor de acolo fără să vă pese dacă cineva înregistrează ori nu momentul. Acum vorbele dumneavoastră le cunoaște o țară întreagă. Vă bucurați? Bucurați-vă, dacă aveți putere și credință. Dar cei care au trimis caseta la Televiziune au facut-o oare cu aceleași gânduri curate? Cum puteți oare să nu puneți măcar o fărâmă de îndoială în privința celor ce se folosesc de numele și prestigiul dvs.?

E de prisos să vă înșir o listă foarte întinsă de lozinci strigate sau afișate de cei din piață. Le cunoașteți la fel de bine ca și mine, iar dacă nu, oricând le puteți afla. Multe sunt juste. Sunt pornite din dorința de a alătura grabnic răul din jurul nostru și din noi. Mai mult ca orice, ele țâșnesc din exasperarea unui tineret chinuit și nedispus la compromisuri; exasperare care duce însă la intransingență și fanatism. Vă mai întreb o dată: ați analizat cu atenție toate chemările ce se lansează în piață? Și vi le asumați pe toate, plenar și până la capăt? Cu ce conecințe?

Să vă spun ce fel de oameni puteți înâlni acolo, iarăși ar fi de prisos. De fapt v-am spus. Dar sunteți sigură că le-ați cercetat tuturor chipurile? Că ați încercat să le pătrundeți bine în lumina privirilor? Nu noaptea, la flacăra torțelor improvizate și în sunetele exaltate ale muzicii: în ziua, sub soarele crud, când piața aproape că îl golește și rămân acolo doar așa zișii revoluționari de profesie? Îi știți cine sunt cu adevărat? Sunteți sigură că nici unul nu ascunde nimic din ceea ce oamenii cinstiți lasă la vedere?

Un popor întreg s-a unit, către cumpană, să răpună Fiara. Acum același popor este dezbinat: o parte susține că țara a fost zdrobită și că, muribundă, nu se va mai putea ridica niciodată. Cealaltă parte, dimpotrivă, crede că ea se scoală cu forțe noi. Și deoarece primii sunt convinși că au izbutit, ultimii îi contrazic și vor să le deschidă ochii. Dar cum? Nu lasându-i să hotărască singuri, în naivitatea și modestia lor, de care vorbeați, pe ce drum să apuce, având de partea lor dreptul de a greși; ci încercând să-i oblige la alte luni de nesiguranță și zbucium și mai cu seamă privindu-i de un exponent care, pe merit sau nu, le reprezintă sau pare că le reprezintă interesele; cu alte cuvinte să le facă binele cu forța, înlocuind un gen de dictatura cu alt gen de dictatură, o dogmă cu altă dogmă.

Tinerii aceștia extraordinari sunt împinși pe o cale înfundată: cea a luptei pentru democrație cu armele excusivismului. Am mai întâlnit asemenea pagini în istorie. E sinistru când oamenii au convingerea că monopolizează adevărul și în minoritate fiind încearcă sa-l impună celor din jur împotriva voinței lor. Și aceasta când? Și unde? Nu în Italia sau Germania interbelice, nu în Cuba, ci aici, acum, unde nimic nu mai poate reînvia ceea ce a fost, prin mersul ireversibil al istoriei. Poate că acesta e un lucru pe care tinerii, lipsiți de experiența vieții, n-au de unde să-l cunoască. Dar dvs., doamnă, artrebui să-l știți.

Și să nu uităm că mai presus de principii trebuie să avem mereu în vedere oamenii concreți de lângă noi, cu necazurile și bucuriile proprii, faptul că ei sunt ființe unice, irepetabile în adevărul și disperarea lor. Sunteți în stare să vă luați răspunderea pentru destinul fiecăruia dintre ei, dacă stăruiți în forma de luptă pe care ați ales-o?

Conștiința dvs. este – trebuie să fie! – neîndurătoare. Nu știu ce va fi. Poate veți crede în continuatre că faceți bine. Veți fi atunci liniștită. Dar dacă va veni o zi când îndoiala va pătrunde în cugetul dvs. și se va transforma în certitudinea că ați greșit? Nu v-aș invidia pentru ce v-ar fid at să trăiți atunci!

Sunteți într-un moment de mare cumpănă, scumpa noastră Ana Blandiana. Să vă dea Dumnezeu puterea de a crede în ceea ce faceți!

Cu deosebit respect,

Prof. Tudor Băran

comuna Fălciu, jud. Vaslui

P.S.: În ultima clipă aflu că se conturează o posibilă înțelegere între părțile aflate în conflict. Sper din suflet că va fi bine pentru toți. Chiar așa fiind, cele de mai sus nu cred că le-am spus în zadar”.

Sursa: „Adevărul”, 12 mai 1990, p. 1, 3.

 

[Ștefan Nedelcuță-Apope]